this radio is mine, there are many others like it, but this one is mine

Here I am thinking about an article that travels many souls, and makes you realise many things, making you feel understood and happy, like you belong here. And this thought crossed my mind while smoking a cigarette in the sun, and my mind felt cosy and whole again, and I was having a feeling of coming back to life, and a man started staring at me, with mean and dark eyes, giving me his hatred and stupidity, making me feel uncomfortable and afraid, imagining what he is thinking and what are the worst things he can do to me. And then, my world began to collapse again and I felt lonely and vulnerable. I felt we are not fighting the system, we are fighting people with this kind of mind, with those who are here just to be, no choices or no thought of their own. We are fighting robotic minds, the worst kind, those who are controlled by the majority.
I found my refugee, it is a sound when you realise by listening to it, that there are others who share thoughts with you, people and communities of people who are the same. It is a place where all fit like a jigsaw, a whole planet of people who care more, and create artists and fine minds.
And all this so I can get to know my mind, more and more, just for others to step on it with all that’s happening around you.

cum se poate face rau intr-o lume mica

Te-ai gandit vreodata ca poti sa fii rapit? Sa te ia cineva din locul tau si sa te forteze sa te duci cu ei, sa te raneasca daca nu faci ceea ce zic ei? Sa te sugjuge in captivitate, un loc de unde poti sa evadezi decat cu mintea. Sa te duca in cele mai intunecate locuri, in cele mai linistite, unde se poate auzi cel mai infricosator tipat. Sa fi singur, sa nu poti sa vorbesti, sa te doara tot corpul, sa nu poti sa dormi, sa fi roit de insomnie si oboseala. Atat de multa oboseala incat sa nu mai fi capabil de a-ti sa seama daca esti inca viu. Sa fi rupt, in mii si mii de bucati, sa nu mai sti sa vorbesti, sa nu mai ai limba de nici un fel, sa bantui printr-o prezenta doar de carne si sange, sa nu mai ai nici un fel de personalitate, sa nu mai fi individ, ci doar un pion. Orice mutare ai face, ai sah mat!
Si atunci ramane decat sa mori. Si incet incet iti cedeaza celulele, si nervii, si neuronii, si imulsurile tale nervoase, iti dispar gandurie si trupul incepe sa se descompuna, pentru ca nu mai ai nici o libertate. Pentru ca te-au adus atat de jos incat oriunde ai privi sa nu ai unde sa iesi, sa nu ai lumina, sa nu ai aer. Ce mai poti sa eliberezi acum in afara de o frica imensa, o frica atat de ucigatoare incat te arde pe suflet si in minte, pana si pe maruntaie. Intr-o lume in care fugi de frica, intr-o lume in care totusi ai frica de a face cele mai profunde lucruri, o lume in care cauti libertate si absolut. Esti inconjurat de cea mai mare frica a omului, frica de a-i fi frica!
Incetezi, te stingi ca jarul, ramai decvat cenusa, orice a fost odata tu, este un pumn de cenusa si de ceva odata.

peace – muzica

Intro: ma gandeam sa desfasor o campanie penrtu pace mondiala, insa sunt atat de mica, incat am sa scriu despre pace, si ceea ce inseamna pentru mine!

 

 

 

Pace este muzica! Pana acum, nici o melodie nu mi-a inspirat frica. Fiecare melodie ini alinta delicat fiecare parte din suflet, sub forma unor mici pene care te gadila pe talpa. Imi infasoara mintea in idei marete de spirit, in senzatii tari, in cele mai adanci culmi. Si mintea mea se intregeste. Nu este arogant, nici glorios, este un cocktail de bauturi idealiste sau fantastice. Poate ca un trip pe acid, sau ca primul sarut, un pic murdar, dar de neuitat, ca un deget in pamant mereu.

Pacea muzicala nu te lasa sa aluneci pe carari violente sau letale, ea te elibereaza inspre cer si inspre cosmos, acolo unde razboaiele a doua mari natiuni sunt zero fata de maretia infinitului! Te gasesti atat de mic, si totusi foarte mare, ca un balon umflat si dezumflat pana plezneste.

Pacea ma adoarme noaptea, ea imi face din oameni prieteni buni, pacea ma ridica din depresii si din dorinta de a muri, pacea ma impaca cu mine in fiecare zi, altfel, fara pace, as fi cel mai trist om de pe pamant!

all the sadness in the world lays now here beside me

I always wondered what elders felt in the presence of younger versions of them, and the mismatch that comes from realising what youngsters seem to miss at the corner of the eye. Changes happen whether we want them or not, but realising you are an outsider among your own kinds leaves a deep scar of sadness and awareness all around.
Our own ideas and thoughts, even though shared at some level, are different at the level of practice and understanding. We think alike, but we are separated by an abyss of experience and perception.
I found myself last night surrounded by ugly children of men! They were less human and more animal, but in the subtle ways of the mind. They seemed to use less and less of their minds, and more of their bodies, in dances that made no sense, in moves that only led to deceive, in pervert and dirty manners that lacked reason and common sense. I wonder now of their impressions and their interpretation of that wild experience that only led to exhaustion and trash.
There is a place in our country called an oasis, a place where people go to find their selves and try to come to a grip on all life’s misery. A place where all goes to the heart and then to the mind, a place where love finds itself in all pieces of earth and sand, in the sky, in the stars, in the music and most of all in the hearts of the arrivals. Now, it is a place where love decayed and its place has been taken by gluttony, wrath, envy, sloth, lust, vanity and avarice. Sinners gather now not to bare their sins but to carry them like crowns and jewelry. A sad place where if once peace ruled, now it is governed by senseless chaos.
I am now contemplating my sins in front of an angry sea, a sea of blood and mold, a sea not blue but dark and with many shades of gray! I realized my place in this world and I can’t say that for others that surround me.
All these thoughts came from a table that was too heavy from the pressure of some tiny feet and a small body that has no mind of it’s own.

cartea de pe raftul meu involuntar rationat

Ma lupt cu cartea de pe raft! Este poate cea mai apriga lupta a mea, o lupta pe viata si pe moarte, o lupta in care daca castiga cartea, eu sunt pierdut! Are in paginile ei niste arme inimaginabile, are capacitatea de a iti oferi o alta viata, prin a te ucide.
Cartea de pe raftul meu incepe sa ma defineasca! Ma construieste de la zero cu litere si paragrafe, cu virgule si foarte foarte multe puncte, caci o carte fara prea multe punce nu este scrisa din regret sau din ceva profund, este scrisa de un autor automat care are un raspuns la toate intrebarile inutile, are un singur punct de vedere si mai rau, este anost! Cartea de pe raftul meu ma iubeste! Cartea stie ce fel de iubire sa imi dea, pe aia care se cuibareste in minte, ci nu in suflet. Caci ce poate fi o minte fara un suflet, dar un suflet fara minte, nu exista! Mi se topesc neuronii, imi pulseaza energia electrica, ma inec in oxigen.
Ca sa pierd, am invatat mai intai conceptul de a pierde! Este greu sa le diferentiezi, ea consta decat in logica! De ce sa ne chinuim sa simtim cum este a pierde, cand putem sa o rationam? Si asa am invata a rationa, si asa am pierdut lupta cu cartea inca de la prima propozitie citita. Insa avantajele sunt de ambele parti, cartea se mandreste ca-i faina, si eu apuc sa ma nasc, sa traiesc si probabil sa si mor, si sa ma reintorc la mine, eu dar mai batran.
Acum ma pregatesc de lupta, doar ca spre finalul cartii lupta nu o mai am cu ea, ci cu mine! Ma infasor in maduva coloanei mele vertebrale, imi deschid mintea si pasesc!
Pana maine, eu in noaptea asta o sa mai imbatranesc un pic!

burden

why is street intelligence not as appreciated as wisdom? well, probably for the same reason people stopped becoming wise and just smart. because, as stupid and ironic  as it sounds, people lose their objectivity along with their wisdom.

we become unaware of everything that is around us, we lament around ideas that we assign only to some of us, unaware they are our own also. wisdom should allow us to see ourselves as naked as the day we were born, as fragile as babies and as volatile as chloroform.

I leave myself prey to all, I try to ride all and yet I am so far away! what is all we can learn and know in a lifetime, what is being a friend, and most where is our place? do we fit the puzzle or is it just an illusion? do we get wiser because we get older or because we get tired of contradictions and paradoxes? do we ever find ourselves in the right place with the right amount of everything? like a recipe: more sex there, less thought here and more life over there! and yet, we find no closure to the day we die, no full escape of boundaries and torment. wiser or not, it never rises as high as my expectations were the day I made them!

we keep count of pain and misery more and more, we build our roads around deprivation and disgust, a wasteland of great ideas dragged though the dirt.

you find yourself alone and miserable, tired and messy. and what do you do? you go to take a shower in trash!

this makes no sense!

this is a test, do not panic

Testing, testing!

mmmm

ideea de cult, ceva peste masurile unora, mult peste imaginatia altora. doar ca nu ne gandim, nu inseamna ca nu exista. sa ajungi sa dezbraci un om de personalitate si de mod de gandire, sa incepi sa i le recladesti din nou, dupa chipul si asemanarea ta. sa reusesti sa oferi atat de mult, sa le dai atata forta si incredere, sa fii atat de puternic, atat de dumnezeiesc incat sa te urmeze pana la moarte, sa ai puterea sa le infrunti toate fricile lor si sa le iei asupra ta, sa ii cureti ca pe niste bureti. sa sapi atat de mult in mintea unui om incat sa invete invatandu-te pe tine si tot asa, pana ajung mici masinarii care seamana cu tine, mici omulti atat de grandiosi si gentili, ca ingerii. sa poti sa ii privesti in dragsote si in ura, sa fii un alter ego pentru fiecare in parte, sa le fii in spate ca o umbra si ei sa nu te simta, sa fii un rege incoronat de capetele altora, de mii de minti intr-una singura. este ca si cum ai o tabla mare de sah si joci cu cate piese vrei, tu impotriva lumii intregi. este ca si cum le gasesti atat de bine locurile, incat ei nu vor sa mai plece de acolo, ca niste morcovi in pamant. este o utopie. si utopiile intotdeauna se distrug pe sine, sunt sub semne rele, destinate esecului. un esec dureros din care toti iesim raniti, pierduti de lume si de realitate, singuri, imprastiati si cu fricile inapoi. parca esti intr-un continu vartej, fugim inspre ceva, nestiind de ce sau de cine fugim, desculti printre carbuni. tu ai sa ramai singur in utopia ta, singur, nebun, beat de puterea pe care ai avut-o, de lumea care s-a destramat la picioarele tale, de atata fericire, singur, atat de singur, tu cu singuratatea ta si a intregii lumi, si restul, alti singur, dar separat. tu ai sa porti in continuare tot ce are rau lumea in ea, toata suferinta si inutilitatea unor adpeti imaginari, care nu iti mai lasa timp de a grai, de a le sufla in ureche ca totul este lumina, adepti inapti, niste buturugi si bete. iar noi avem sa ne culegem bucatile din noi pierdute, sa cautam sens acolo unde nu mai gasim, sa ne regasim fricile, sa ne cladim iarasi. nici trecut nu avem, este ceva indecis trecutul, blurry, fara prea mult sens, numai fasii, si un sentiment de bine, de acasa. viitorul nici nu putem sa ne gandim la el, atata timp cand nici nu stii in ce timp te alfi, nu ai cum sa gandesti un timp care nu iti lasa nimic pe suflet, timp pierdut. treci cu mainile ca prin intuneric, pipai tot, pana te rogi sa gasesti lumina, ai sa uiti sa stii cum arata lumina, si cum o folosesti, si ca trebuie sa deschizi ochii.

curtea de fildes

       sunt atatea lucruri pe care vrem sa le trecem cu vederea, si ramanem blocati la ceea ce avem acum sau mai bine ceea ce nu avem. sunt atat de multe acum care imi trec prin cap pentru a le povesti, sunt atat de multe incat cred ca daca am sta doua zile la o masa de vorba nu as avea cum sa te plictisesc.

       cum ne place sa suferim din dragoste si sa facem din asta un scop, cat ne mai place sa ne plangem de neajunsuri, cat ne amagim ca problemele noastre sunt atat de grave incat lumea are sa inceteze sa mai functioneze din cauza asta… cat de pierduti ne aflam intr-o lume atat de evidenta… cat de atasati suntem de ceea ce pretuim. sentimentele ne invalie ca un soare.

       si asa am cladit o intreaga lume in mintea mea, am ajuns sa fiu un rege la mine in cap, am ajuns sa imi ajung neajunsurile, am atins scopul suprem, sunt eu inspre o mare de muzica si dans.

       incepe a te lua de jos, te apuca de fund si de coloana, te ridica incet inspre cele mai mari culmi ale cunoasterii, te ia si te aduce la tine in suflet.

       – si acum ma vad! stii ca ti-am mai zis, acum ceva vreme?
- adu-mi aminte, te rog!
- ma vad pe o ciot de brad, undeva la munte, contempland norii si avand o epifanie?
- as vrea sa ti-o impartasesc pe a mea, insa nu ai sa o intelegi, de vreme ce esti de partea cealalta a usii…
- o sa stiu cand are sa vina, pana atunci, parca toti ciotii ma cheama sa ma asez pe ei! … hm… ciudat…

       si tot asa, am apucat sa desenez pe o hartie ceeea ce ochiul vede, mintea gandeste, mana simte, limba gusta. insa mana nu vrea sa ma ajute, mana se urca pe cap si ma apuca de urechea stanga, un protest la mine in par. doar ca hartia a ramas alba, creionul la fel, mintea plina.

       asa mi-am inceput povestea, fara nici o noima.

       era una din acele seri in care aerul te inabusa, vantul iti rascolea gandurile si iti umezea ochii. incercam sa imi repartizez neplacerle in categorii mai structurate, ca apoi sa le pot tine o evidenta, o istorie. vinul imi inrosea buzele si imi amesteca putin gandurile si cuvintele, conversatia pe care urma sa o am avea sa imi readuca starea de ebrietate si nefericire de acum cativa ani. avea sa imi aduca aceste randuri si ceea ce pot numi liniste.

       am vorbit despre nefericirea fiecaruia, despre depresie, despre ceea ce am vrea de la noi insine. am gasit relatia asa cum o lasasem in urma acum cativa ani chiar, intr-o suspendare intacta. parca m-as fi trezit de dimineata si am fi continuat discutia de aseara.

       am gasit atunci ceea ce cautam, defapt ceea ce era asternut la picioarele mele, doar ca nu le vedeam din cauza unei burti imense de egoism si de framantrare. eliberarea aerului din burta mi-a readus pe tample muzica bossa nova, padurile ecuatoriale, desertul din africa. atunci am stiut ca nu am nevoie decat de timp, si desi imposibil de a-mi rescrie trecutul, am sa incerc sa il scriu, cu o urma de adevar si un dram de fantastic.

       – ce faci aici? da-te jos din pat! misca-te jogodie!!!
- mmmm, mai lasa-ma femeie, sunt obosit si istovit. ce ti-e asa de greu sa pricepi, parca ai avea lut in loc de creier.
- am eu lut, insa tu nu ai nimic. esti un dezastru, puti si te descompui. la ce astepti sa vina inapoi? crezi ca ai sa redevi tanar si frumos, zvelt si iubaret?
- stiu eu ce vreau, numai ca tu nu vrei sa pricepi asta. pleaca! lasa-ma sa rumeg dimineata in liniste, fara sa imi zdrangani creierii si capul.

       a fost probabil momentul in care m-as asezat pe scaun si am intrebat-o ce nu ii place la mine, pentru ca in capul meu, intotdeauna exista ceva care nici cea mai oarba dragoste nu il poate ascunde. “ce iti pasa de altii? de ce ai nevoie de aprobarea lor?” si parca simt ca nu imi gaseam cuvintele, si parca adevarul te loveste mai tare ca o masina, parca rostit si materializat, se pune in ureche si acolo ramane, ca o coca gata de dospit. trebuie sa o iau de mana si sa ii multumesc, cele mai sincere momente din viata mea le-am impartasit cu mainile altora, sarutandu-le, frecandu-le de ale mele, punandu-le pe pieptul si pe tampla mea. as putea sa stau dezgolit de haine si acoperit cu maini si degete si palme aspre sau delicate, cu diverse arome de cafea si tigari.

       – da-te jos de acolo! de ce te-ai cocotat in varful pomului! da-te jos imediat!
- te vad mai bine de sus, mama! lasa-ma sa te privesc in crestetul capului, numai ingerii si dumnezeu ne poate privi de sus!
- si uriasii! o sa iti rup fundul de bataie!

       mi-am pus capul pe perna cu gandul ca o sa adorm, in schimb m-am trezit cu o intreaga poveste!

mario si gabriel

Incep sa cred cu tarie ca ceea ce se petrece in America de Sud este peste intelegerea noastra, cea a europenilor. Cu greu am gasit autori care sa imi unga sufletul, cu greu i-am acceptat pe rusi sau pe americani, si nu pot spune ca nu imi plac, insa nu pot sa ma conectez in totalitate la ceea ce citesc.
M-am hotarat cam acum un an sa pun mana pe cativa autori de Nobel, si asta nu din superficialitate, ci din pura curiozitate. Si dupa ce am citit cateva premiate, mi-am dat seama de complexitatea care poate zace intr-o carte, adica nu degeaba oamenii aia au fost decernati cu un premiu mondial, nu de dragul artei, si nu de dragul unei natiunii.
Am descoperit anul trecut pe Mario Vargas Llosa, care trebuie sa recunosc, este mult mai greoi decat orice rus scriitor pe care l-am citit pana acum, mai greu decat a citi o enciclpedie cu scopul de a memora cel putin jumatate din informatia parcursa. Cand am cumparat cu 10 lei o carte de 600 de pagini, 600 de foi pline de trairile unui om, cand am inceput sa descos mintea si ideile, cand am inceput sa inteleg, cand m-am detasat putin de Europa si de Romania, am trait senzatia de caldura peruana, de carnaval latin, de fanatism. Desi, romanii au sange de latin, ceea ce depaseste granitele noastre, ceea ce nu este roman, are cu totul alta aura si cu totul alt miros si gust. Pana si dragsotea si setea de cunoastere, pana si nebunia sunt invaluite intr-un giulgiu transportat in timp de-a lungul intregii istorii a Americii latine.
Chiar astazi am terminat una din cartile lui Gabriel Garcia Marquez, si trebuie neaparat sa mentionez ca, desi nu la fel de complex ca lectura precum Llosa, aluneca precum untul. Si nu m-am putut abtine, astazi incep sa ii devorez o alta carte, o alta lectura care mi-a ridicat aspetarile inca de la titlu. Mi s-a parut ca ar trebui sa ma racoresc dupa o carte, sa o diger mai bine, sa o asimilez in totalitate, insa nu am putut, si am deschis coperta celei de-a doua. Si mai am cateva, stivuite si puse la rand, in asteptare. Sper sa pot termina cartea in pat, sa o visez, sa o reincarnez in mintea mea.
Dupa toata lectura, am un sentiment asa de mare de a vizita acele locuri in scopul de a incerca sa cunosc, sa imi las mintea sa se formeze in aceleasi granite ca ale lor. Si mai mult decat atat, Europa inceteaza a ma mai isiti, mai ales pentru o noua locuinta pentru un an sau pentru mai mult, si simt ca am sa incalec acelasi cal daca am sa pasesc pana la marea nordului sau pana la greci sau mai in vest.
Mi se pare ca Europa a format niste depresivi filosofici care nu fac decat sa nege depresia si sa incerce mereu sa o repare, pe cand pe alte meleaguri, oamenii accepta si o devoreaza, ii canta si ii aduc ofrande, o asimileaza in totalitate, fara a cauta cauzele, mai degraba entuziasmati de unde te va duce si ce iti va dezvalui. Nu vreau sa generalizez, nu este in totalitate adevarat, insa unele sentimente sunt atat de puternice incat ai impresia ca un mare adevar mut ti-a fost ascuns dupa ureche toata viata.